m-am aşezat în fotoliu, cam asta fac în fiecare noapte, cu bebeluşul meu suprem, care plînge dacă nu-s lîngă el mai mult de jumătate de oră, în braţe, cu căştile-n ureche şi aştet să-mi amorţească picioarele [într-un fel am început să cred că dacă-mi amorţesc picioarele cel puţin o dată pe zi nu mai fac varice şi alte minăţii pe care le fac oamenii sedentari].

azi a fost zi liberă, atît de liberă încît de dimineaţă de la ora 2 jumate m-am hotărît să ies din casă că nu mai suportam, deja stătusem 14 ore în casă, mai mult decît am stat toată săptămîna. m-am plimbat cît mai plimbat după care am tras puţin în blackout, totul părea okay şi era okay, am vorbit, am discutat, am băut un santal de mere ca tot omu, mi-am terminat primul pachet de ţigări [al doilea mă aştepta neatins, pur, în buzunarul hanoracului meu gri]. nu ştiu de ce cînd am ieşit din casă m-am îmbrăcat aşa gros, maletă, tricou, hanorac şi încă un hanorac, multicolor, roşu cu verde, puţin gri spre albastru şi gri murdar, foarte murdar şi ros de trecerea timpului la buzunarul în care era pusă, comod, bandana cu scheleţii care şi-o trag pe fundal albastru.

c-o durere insuportabilă de cap, m-am căţărat cinci etaje cu scările rulante [pentru că nu mai iau liftul, m-am dezobişnuit, defapt mă simt mai bine cînd merg cu scările rulante, parcă mă ţine cineva de mînă] , întotdeauna las două trepte să treacă din faţa mea pînă să-mi pun piciorul pe a treia treaptă sau a patra care-mi vine la rînd, pentru a lăsa umbra ta să urce, să am grijă să nu cazi şi să mă uit la tine.

iar mi-am dat seama cît de mult îmi place ca oamenii să-ţi spună ce vrei înainte să apuci să spui ce vrei, e ca şi cum ţi-ar spune: uite, n-ai trecut neobservat .. îţi face bine cînd lumea te ştie, parcă nu mai eşti singur.

afară-i frig, mie-mi plesneşte capul şi mi-e rău .. noapte bună

simplu şi la obiect. gata domnule, nu mai pot .. dau tot dracului şi nu mai gîndesc,

nu vreau să merg la timişoara, nu vreau să fac ocolul ţării ca s-ajung la mare, nu vreau decît s-o văd în weekend, mă duc, ajung, o văd şi mă-ntorc, fără laptop, fără griji că tre să fiu online în douăzeci de minute şi n-am baterie, nu vreau să merg 32 de ore cu trenu şi să mor de oboseală după care să fac un drum lung cu maşina .. nu mai vreau să-mi văd camera doar pentru 6 ore pe zi, nu vreau să pun capul pe pernă şi s-adorm în două ore să mă trezesc în aceeaşi poziţie în care am adormit, nu vreau să nu mai am păr, nu vreau să trăiesc doar patruzeci de ani.

în esenţă lucrurile sunt simple, probabil e cum mi s-a spus: acum ceva timp m-am trezit cu curu-n sus şi cu faţa la cerşaf şi de-atunci n-am mai dormit. da, sunt cu curu-n sus, da, stric planuri, da, oamenii mă-njură, da, nu mă ţin de cuvînt, da, aşa e, îs un nesimţit, un porc, un măgar, un cretin şi toate celelalte apelative, mi le asum şi accept, le merit pe deplin .. dar declar ca următoarele săptămîni să fie săptămînile mele de NU-MI PASĂ! asta e, nu-mi pasă .. vreau să mă relaxez .. vorbim după-nceperea sezonului la mare [pe care-o urăsc de mama focului şi pe care-aş da-o oricînd pentru o tură pînă pe toaca.]

mi-am uitat cernala-n stilou şi s-a uscat, acum nici stiloul nu mai merge nici cerneala nu mai vrea să iasă, poate foile astea verzi nu sunt bune pentru peniţa lui, poate eu am uitat să scriu, poate nu mai am forţă s-apăs stiloul pe hîrtia asta verde ca iarba, mototolită şi plină de dungi negre de tuş, poate nu-i hîrtie de stilou, deşi ştiu c-am mai scris cu stiloul pe ea însă asta se întîmpla demult, tare demult, pe-atunci cînd am scris ultima dată cu cerneală hero blue-black din aia care-mi place mie că nu-i ca apa dulce de izvor de-ţi vine s-o arunci în congelator s-o faci cuburi de gheaţă să meargă cu chivas regalul care ţi-l iei după trei corona ş-o leffe cu două pachete jumate de ţigări în plămîni te miri de ce nu expiri cum face o sticlă de burger după ce scuipi două ţigări aprinse-n ea, ar trebui să fiu topit, ar trebui să fac cancer bronho-pulmonar ca să fiu pus pe noile pachete de ţigări drept dovadă că tutunul nu îngraşă, tutunul ucide la fel ca şi mersul pe stradă sau privitul în sus în timp ce plouă. totul ucide, pînă şi eu ucid, ucid tot: fiecare cuvînt pe care-l scrii îl ucid cu un “k” presupus sictirit, fiecare gest pe care-l faci îl omor din priviri, fiecare fereastră care-mi apare o fac să dispară printr-o simplă apăsare de tastă, fiecare invitaţie o strivesc cu un “nu” spus atît de repede şi simplu, fiecare secundă din viaţa mea o calc cu roţile de la maşină, fiecare gînd pe care-l am cu tine nu vrea să moară, nu vrea, şi-ncerc să-l fac să crape, să-l îngrop, să-l fac să dispară definitiv însă el se face transparent şi reapare cu un verde intens ca o gaură de şarpe care vrea tot timpu să stea la soare, să stea nemişcat sub piatra aia nenorocită de trebuie s-o întorc tot eu. m-am săturat! m-am săturat? nu te-ai săturat? de mine, de toţi, de voi, de ei, de cuvintele “hai să fim prieteni” de elton john şi toată gaşca de gay perverşi, de pedofili, de pedofilii-necrofili, de crocodili, de a spune că tu eşti altfel cînd defapt eşti la fel ca mine, absolut identică, leit cu mine, semănăm ca două picături de apă într-o mare de smoală, la fel cum în marele nostru grup putem să punem alte milioane de persoane, suntem toţi la fel .. nu avem nimic special, doar ceilalţi ne fac să ne simţim speciali.

trebuie să stabilim ipotezele regulii de doi simplă

nu-ş dacă am cu ce să-ncep şi dacă vreau să-ncep. acum vreo o săptămînă mi-am dat seama c-am îmbătrînit, c-am uitat cum e să te plimbi prin copou sau să vezi tot oraşul într-o zi, fără oprire, c-o sticlă de cola light la litru, mi-am dat seama că cimitirul nu mai zîmbeşte atît de fructuos cum îmi zîmbea acum trei ani şi nici generalii germani căzuţi printre firele de iarbă nu-mi mai spun nimic, nu mai sunt comici şi nici nu recită poezii .. am obosit după două ore de plimbare, iar pe zi fumez două pachete de ţigări [în zilele în care nu lucrez decît 10 ore, adică-n zilele mai libere], beau cel puţin două pahare de santal de mere, două sticle de cola light, am două mese principale pe zi: una formată din doi covrigi şi a doua din doi cîrnaţi prăjiţi cu două felii de pîini, în unele dimineţi cînd maică-mea-i acasă şi eu nu trebuie să fug rupînd pămîntul, mănînc două ochiuri, voi avea două jobburi în acelaşi timp .. viaţa mea se defineşte prin incredibilul DOI, au şi ăştia de la Viţa de Vie un album Doi, o fi tare, l-am ascultat însă nu mai vreau să-mi dau cu părerea, o ţin pentru mine .. cum fac s-aduc viaţa mea să reflecte realitatea? împărţind la Doi sau înmulţind cu Zero?!